Cum să vorbesc despre adulmecarea deșertului? Am făcut sute de scenarii..
Hai să ne gândim că suntem amândoi într-o casă mare. De pe veranda de unde privim apusul se vede doar un orizont roșu și ființe mărunte, negre, care fug. Fără sens, fără direcție...
În fiecare din multele zile ale puținilor mei ani te-am căutat. Te-am găsit, în fiecare din multele zile ale puținilor mei ani, chiar mai des...
Uneori îmi spuneai ceva, alteori erai bucuroasă că nu trebuie să mă întrebi de ce nu sunt lângă tine..
Nu pot să încropesc adevăruri pe genunchi. Nici nu pot să fiu așa cum aș vrea.
Astfel încât îl rog pe bunul Dumnezeu să nu mă arate mai puțin decât sunt...
Te iubesc, Dhea!
Last Updated on Wednesday, 01 September 2010 03:00
Viața nu are sens în absența călătoriei. Chiar am putea defini, fără spaime, călătoria drept o rațiune de a fi. Numai că nu este suficient să înțelegem asta.
Dificultățile încep în clipa în care încercăm să explicăm călătoria, să o surprindem în viață și, fundamental, să pregătim și să facem o călătorie. Și nu e vorba de o plimbare între puncte geografice, ci despre însușirea călătoriei ca fapt fundamental al vieții.
Încercăm să restrângem aria căutărilor noastre numai la „călătoriile prin nisip”. Asta nu numai din pricina obsesiei mele declarate anterior, ci mai ales pentru faptul că acest fel de călătorie ar putea explica, odată înțeles, cred eu, toate celelalte posibile feluri de a călători.
De ce ar avea o așa de mare însemnătate „nisipul” în această cercetare a sensului călătoriei? Din foarte multe motive. În primul rând, ar trebui să facem încă o limitare a ariei de cercetat la un spațiu definitoriu pentru „nisip”, respectiv „deșertul”. Și această restrângere își va dovedi însemnătatea pe parcurs. Spun acum doar faptul că, în spațiul „deșertului”, „nisipul” ne arată primele calități pe care le căutam: puritatea și veșnicia mișcării. O puritate dată de amestecul firelor de nisip doar între ele și o veșnicie a mișcării ce aduce aminte de viermuiala câmpurilor de atomi ce schimbă mereu fețele văzute ale lumii.
Deșertul nu este niciodată același și totuși se cuprinde integral pe el însuși. Este o calitate dumnezeiască, o taină simplă din care se pot descoperi adevăruri fundamentale.
Această introducere, mai mult decât sumară, nu ne apropie, încă, de subiectul nostru. Și asta deoarece, înainte de toate, trebuie să vorbim despre o etapă premergătoare călătoriei: adulmecarea. Iar pentru noi nu poate fi altceva decât „adulmecarea deșertului”.
De Sfânta Maria, pe 15 august, mi-am dorit să scriu o poezie... nu am mai scris de o eternitate mică... o poezie pentru Dhea, care este și Maria, sau și Maria este Dhea... Nu am fost în stare. Adică nu am putut pune cuvânt lângă cuvânt...
Nici acum nu sunt sigur că voi reuși, dar altă șansă nu îmi dau, pentru că timpul poate ierta ființele dar nu uită înregistrărire faptelor... background blând: Beethoven... Simfonia 1...
De multă vreme, am o obsesie ciudată legată de deşert. Nu deşertul zilelor noastre mai puţin fericite, ci acela în care doar cerul şi nisipul se ştiu unul pe celălalt, deşertul vechilor poveşti cu beduini, prinţese, demoni de abur, dansatoare pe vânt şi corăbii zburătoare, case scobite în piatră, înţelepţi care trag fire de urmat în viaţă, fete iluzorii redefinind drăgăstos setea şi copleşitoarea frumuseţe a dunelor...
Această obsesie, înainte de a-i căuta în coarne, a adus atât de multe lucruri bune în viaţa mea încât mi-e imposibil să nu îi dedic o generoasă parte din gândurile mele. O obsesie care m-a determinat să încerc să învăţ araba (o experienţă provocatoare, la fel de încărcată ca paşii prin necunoscutul întinderilor de nisip), să reiau tentativele cu greaca veche, iar din cele două ocupaţii am redescoperit bucuria de a descifra simboluri ale credinţei, ba chiar să îmi reamintesc că şi eu aveam credinţa mea, înecată prea multă vreme în pompoanele dese ale unui orgoliu de-a dreptul neruşinat.
Dacă mă gândesc bine, Dhea, toată viața nu am făcut altceva decât să încerc să alung o uriașă tristețe. De aceea nici nu am reușit să fac mare lucru... în afară de puțin zgomot de fond... În afara acestei tristeți, mai exact în afara luptei, deseori penibile, de a mă detașa cât de puțin de această uriașă tristețe nu îmi amintesc decât faptul că am ratat fiecare descindere ce nu includea această luptă.
Obsesia pentru tristețea mea a devenit viață în fiecare clipă, împiedicându-mă să exersez măcar un alt fel de a trăi.
